Biofizica - Radiatii electromagnetice neionizante

Radiatii electromagnetice neionizante

Ultimii ani au demonstrat o creştere fără precedent a numărului şi diversi¬tăţii surselor de câmp electromagnetic folosite în scopuri individuale, industri¬ale, comerciale sau medicale. Printre aceste surse se numără emiţătoarele radio şi TV, cuptoarele cu microunde, receptoarele telefonice din sistemul telefoniei celulare, calculatoarele, instalaţiile RADAR, precum şi diverse echipamente uti¬lizate în industrie, medicină, comerţ etc.


În acelaşi timp, aceste tehnologii au adus cu ele preocupări în ceea ce priveşte posibilele riscuri pentru sănătate asociate utilizării lor. Manifestarea acestor îngrijorări a avut ca obiect în special hazardul asociat utilizării tele¬foanelor mobile, a locuirii timp îndelungat în vecinătatea liniilor electrice de mare putere şi a utilizării instalaţiilor RADAR portabile folosite de poliţie. Unele rapoarte ştiinţifice sugerează că expunerea la radiaţiile electromagnetice emise de aceste instalaţii poate avea efecte adverse asupra sănătăţii, precum producerea cancerului, reducerea fertilităţii, pierderi ale memoriei şi afectarea normalei dezvoltări a copiilor. Cu toate acestea, în comunitatea ştiinţifică se consideră la ora actuală că valoarea riscului indus de expunerea oamenilor la câmpuri electromagnetice nu este cunoscut, motiv pentru care, în absenţa unor anchete şi a unor rapoarte epidemiologice edificatoare, nivelele de radiaţii neionizante existente pe plan populaţional sunt considerate a nu avea efecte nocive.
Efectele biologice ale radiaţiilor electromagnetice au fost constatate încă de la începuturile producerii şi utilizării acestei forme de energie. Din perioada primelor lor utilizări în domeniul medical decurge şi observaţia că expunerea subiecţilor biologici la radiaţii electromagnetice de înaltă densitate de putere determină o încălzire excesivă a ţesuturilor, putând provoca arsuri ale mediului iradiat. S-a convenit că aceste efecte biologice, brutale şi rapide, să fie denumite „efecte de nivel ridicat de putere" sau „efecte termice". Mai târziu s-a constatat faptul că şi la nivele scăzute de densitate de putere au loc efecte mai insidioase şi care se manifestă după un timp mai îndelungat de expunere. Acestea sunt aşa-numitele „efecte de nivel scăzut de putere" sau „efecte atermice".
Dacă nivelul curenţilor de înaltă frecvenţă depăşeşte un anumit prag, excitabilitatea sistemului muşchi-nerv creşte într-o fază iniţială, după care tinde să se diminueze. Acelaşi efect de modifi¬care a excitabilităţii nervoase sub influenţa unor curenţi de înaltă frecvenţă a fost remarcat şi în experienţe efectuate pe nervul sciatic al unor animale cu sânge cald.
Se consideră că diminuarea excitabilităţii nervilor la depăşirea unui anumit prag al curenţilor de radiofrecvenţă s-ar datora unor efecte „speci¬fice" de natură nontermică, deoarece creşterea temperaturii ar trebui, dimpotrivă să conducă la mărirea acestei excitabilităţi.
Efectuând experimentări pe inimi de broască, se constată fap¬tul că, introduse într-un câmp de înaltă frecvenţă, acestea îşi modifică ritmurile şi după un timp încetează să mai bată. Dacă se întrerupe expunerea în câm¬pul electromagnetic, inimile îşi reiau, gradat, bătăile.
Unul dintre cele mai curioase fenomene, observat pentru prima dată de către tehnicienii RADAR din timpul ultimului război mondial a fost senzaţia auditivă pe care o au subiecţii expuşi iradierii cu microunde modulate cu impulsuri de joasă frecvenţă. Explicaţia acestui fenomen, bazată pe teoria perturbaţiilor acus¬tice termoelastice, a fost dată mai întâi pentru materiale non-biologice, iar raportarea lui la senzaţiile auditive percepute de subiecţii umani a fost realizată 11 ani mai târziu.
Începând cu anul 1930, radiaţiile electromagnetice de radio frecvenţă au început să fie utilizate intens în practica medicală pentru inducerea hipertermiei în scopuri terapeutice. La începutul anilor '30, şi după aceea, Congresul American de Medicină Fizică, a acordat o atenţie deosebită aplicaţiilor medi¬cale ale energiei de radiofrecvenţă. În primii zece ani de dezvoltare şi utilizare a diatermiei cu unde scurte au fost efectuate mai multe experienţe constând în măsurări ale temperaturilor ţesuturilor superficiale sau profunde, atât ale su¬biecţilor umani cât şi ale animalelor de experienţă, expuse la iradiere cu câmp electromagnetic, în condiţiile utilizării unei mari varietăţi de mijloace tehnice. Imediat au început să apară probleme, prima din¬tre ele fiind legată de cuantificarea cantităţii de energie absorbită de ţesuturi în timpul iradierii. Singurele indicaţii în acele timpuri de pionierat erau furnizate de puterea câmpului electromagnetic la ieşirea din ge¬nerator şi de măsurările de temperatură în ţesuturile iradiate. Iniţial s-a crezut că creşterea puterii de ieşire a generatoarelor de unde electromagnetice este suficientă pentru inducerea hipertermiei în ţesuturile mai profunde. Dar, în cu¬rând, experimentatorii au observat că este imposibilă inducerea unor tempera¬turi de 42-45°C în ţesuturile profunde (ex. muşchi sau măduvă osoasă) fără afectarea pielii şi a ţesuturilor intermediare. S-a constatat rapid că soluţia creşterii puterii la generator conduce la arsuri în ţesuturile superficiale aflate între ţesuturile profunde şi aplicatorii instalaţiei de iradiere.
Această situaţie a condus rapid la recunoaşterea necesităţii stabilirii unor metode dozimetrice care să prevadă creşterea de temperatură indusă prin folosirea unui anumit protocol de iradiere.
Primele experienţe în acest sens au fost întreprinse de Mittelmann şi colaboratorii, folosind un aparat de diatermie. Aceştia au măsurat creş¬terea de temperatură „in vivo" în ţesuturi în funcţie de timpul de expunere şi de cantităţile de energie absorbite. După cum era de aşteptat, s-a constatat că există o corelaţie puternică între energia absorbită, volumul de ţesut iradiat, tim¬pul de expunere, temperatura obţinută şi viteza de atingere a acestei tempera¬turi. Pentru prima dată a fost folosită noţiunea de viteză de absorbţie a energiei într-un volum normalizat de ţesut. Iniţial, acest parametru a fost exprimat în watti per litru dar, ulterior s-a adoptat ca unitate de măsura watti per kilogram (W/kg). Astăzi această unitate caracterizează aşa-numita rată specifică de absorbţie, larg folosită în toate cercetările şi aplicaţiile privind efectele biologice ale câmpurilor electromagnetice şi apli¬caţiile lor în medicină.
O serie de cercetări au fost direcţionale în sensul înţelegerii riscurilor ce decurg din expunerea persoanei umane la iradierea cu câmp electromagnetic de microunde la nivele atermice de densităţi de putere, în practica cercetărilor din domeniul efectelor biologice se consideră că o radiaţie electromagnetică este de nivel scăzut de densitate de putere, deci poate produce efecte atermice, dacă creşterea de temperatură indusă de ea în mediul iradiat nu este mai mare de 0,1°C. Evident, din punctul de vedere al nivelelor de densităţi de putere de microunde nu se poate trasa o limită clară între aceste două categorii. La nivele scăzute de densităţi de putere, uzual sub 10 mW/cm2, predomină efectele atermice. Pe măsură ce densitatea de putere de microunde creşte, efectele ter¬mice încep să devină precumpănitoare, iar la densităţi mari de putere (sute de miliwatti - watti/cm2) ele maschează complet efectele atermice.
Majoritatea cercetărilor care implică iradierea cu câmp electromagnetic au fost efectuate aplicând radiaţii de microunde unor animale de laborator şi notând efectele constatate asupra diver¬selor ţesuturi. Deşi s-a acumulat o anumită cantitate de date experimentale, în¬ţelegerea mecanismelor interacţiunii dintre radiaţia electromagnetică şi mediul biologic iradiat a lăsat de dorit. Un efort substanţial a fost depus cu scopul de a se stabili densităţile de putere electromagnetică în vecinătatea instalaţiilor RADAR, prin expunerea unor animale şi observarea modificărilor tisulare sau prin iradierea, unor porţiuni de ţesut excizat şi măsurarea creşterii de tempe¬ratură, în majoritatea cazurilor, cercetătorii s-au limitat la a estima amplitudinile câmpurilor electromagnetice aplicate ca fiind egale cu valorile celor existente în faţa antenei de emisie a RADAR-ului. Nu au fost, în general, luate în con¬sideraţie efectele de difracţie, absorbţie, reflexie sau împrăştiere şi nici faptul că aceste fenomene depind de geometriile şi de dimensiunile specimenelor bio¬logice utilizate. A fost, de asemenea, ignorat faptul că iradierea unui animal poate produce efecte cu totul diferite decât iradierea unui om. în această situ¬aţie efectele observate au fost raportate la amplitudinea câmpului de microunde existent în spaţiul liber şi nu la cea existentă în interiorul ţesuturilor. Ca rezultat al aces¬tei abordări predominant calitative s-a constatat că valorile intensităţilor de câmp, ecuaţiile experimentale, efectele termice sau non-termice şi alte date obţinute prin experimentări pe animale, nu pot fi utilizate în cazul omului. Aceste studii au fost dedicate stabilirii măsurii în care iradierea cu microunde poate induce îmbolnăvirea personalului operant la instalaţiile de radiolocaţie. Materialele publicate nu au raportat nici un efect patologic dar experienţele au fost efectuate în mod simplist, constând doar în expunerea unor animale la im¬pulsuri RADAR.
Unele dintre primele experienţe efectuate prin aplicarea radiaţiilor de micro¬unde asupra sistemului nervos central se datorează lui Olendorf. Rezultatele obţinute, de natură termică, demonstrează faptul că se poate obţine coagularea necrozantă în creierele unor iepuri expuşi unei radiaţii cu frecvenţă de 2,45 GHz. Efectul extern se manifestă prin tulburări de echilibru şi prin iritabilitate.
Cu începere din anul 1950 atenţia cercetătorilor s-a concentrat asupra efectelor secundare induse asupra pacienţilor şi a personalului medical operant de către aparatele de diatermie funcţionând pe frecvenţa de 2,45 GHz. Prima raportare a unei cataracte umane se datoreşte lui Hirsch şi se referă la cazul unui tehnician care obişnuia să privească în interiorul ghidului de undă în timp ce efectua anumite teste şi calibrări.
Un mare număr de experimente a fost întreprins de Schwan cu scopul de a cuantifica efectele biologice ale microundelor. El a studiat atât proprietăţile dielectrice ale diverselor tipuri de ţesuturi biologice, cât şi influenţa geometriei acestora asupra disipării de energie electromagnetică în interiorul lor. In urma experimentelor el a constatat faptul că frecvenţa de 2450 MHz alo¬cată aplicaţiilor medicale nu este cea mai avantajoasă din cauza unor deficienţe majore:
• se induce o încălzire excesivă a straturilor lipidice subcutanate datorită producerii undelor staţionare;
• adâncimea de pătrundere a undelor electromagnetice cu această frecvenţă în masa musculară este redusă;
• controlul distribuţiei de energie în ţesuturile pacientului este nesatisfă¬cător, din cauza marii varietăţi de proprietăţi dielectrice ale straturilor succe¬sive de ţesuturi în corpul pacientului.
Recomandarea a fost să se reducă frecvenţa de lucru la aproximativ 900 MHz şi, într-adevăr, a fost alocată pentru aplicaţii bio-medicale şi frecvenţa de 915 MHz.
În toată această perioadă în care se căutau efectele biologice ale micro¬undelor, aplicarea terapeutică a acestora a continuat, mai ales datorită populari¬tăţii terapiei prin hipertermie ca adjuvant în tratamentul cancerului. Unii cer¬cetători au adoptat punctul de vedere al lui Schwan, realizând chiar echipamente de hipertermoterapie pe frecvenţa de 915 MHz. Mai vechea frecvenţă de 2450 MHz nu a fost abandonată şi, datorită dezvoltărilor tehnice recente ambele frec¬venţe sunt folosite în aplicaţii şi tratamente biomedicale.
Majoritatea rezultatelor acestor studii indică faptul că principalele efectele ale microundelor asupra mediilor biologice se datorează hipertermiei, localizate sau generalizate. Astfel, prin experienţele întreprinse, Michaelson a demonstrat că o expunere sufi¬cient de lungă la un nivel de putere ridicat duce în cele din urmă la prăbuşirea sistemului de reglare termică şi la moartea organismului. Tot el a descris unele efecte ale iradierii cu microunde asupra compoziţiei sângelui, constatând creşteri sau diminuări ale nivelelor diverşilor constituenţi sanguini. Cele mai sensibile şi, prin urmare, cele mai afectate zone s-au dovedit a fi cele cu o slabă circu¬laţie sanguină: globii oculari şi testiculele. Alte organe şi funcţii afectate de iradierea cu microunde, conform descrierilor din literatură sunt: sistemul imun al organismului, sistemul endocrin şi mai ales glanda tiroidă, aparatul cardio¬vascular şi sistemul nervos central.
Deoarece nu se puteau efectua experienţe pe subiecţi umani, cercetătorii au recurs la fantome de corp uman, primele abordări teoretice şi experimen¬tări practice fiind întreprinse pe aceste modele.
Franke a fost primul care a demonstrat diferenţele marcante între absorbţia de energie în modelele de corpuri omeneşti în funcţie de polarizare. Tot el a demonstrat existenţa unor domenii de rezonanţă în modelele de corp uman.
Cu începere din anul 1975 se constată o diversificare a spectrului de preo¬cupări în acest domeniu interdisciplinar. în paralel cu preocupările privind efectele biologice privite ca elemente negative ale radiaţiilor electromagnetice se constată relansarea interesului în ceea ce priveşte posibilitatea utilizării microundelor pentru tratamentul cancerului prin inducerea controlată a hipertermiei.
Din păcate, pe lângă aplicaţiile benefice în domeniul medical şi al pro¬tecţiei personalului şi a mediului, progresele înregistrate în cadrul cercetărilor asupra efectelor radiaţiilor de microunde asupra mediilor biologice au condus şi la realizarea de arme neconvenţionale bazate pe distrugerea sau afectarea prin iradiere cu câmp electromagnetic a persoanelor iradiate. Unele referinţe din li¬teratura de specialitate atenţionează asupra cercetărilor ce se efectuează în ve¬derea producerii de armament de distrugere în masă bazat, în special pe efec¬tele non-termice ale radiaţiilor electromagnetice asupra ţintelor biologice, con¬stând din afectarea severă a funcţionării diferitelor organe interne. Cercetările au evidenţiat că există domenii de frecvenţă la care organe importante ale omului, precum inima, creierul sau alte părţi ale sistemului nervos pot fi pu¬ternic afectate.
În ceea ce priveşte posibilităţile tehnice, există la ora actuală mai multe state care au capabilitatea de a produce generatoare de unde radio şi microunde de puteri impresionante, servind deocamdată altor scopuri (RADAR, bruiaje prin „orbirea" electromagnetică a sateliţilor sau avioanelor de recunoaştere etc.).
Datele publicate în li¬teratura de specialitate demonstrează faptul că puterea de vârf disponi¬bilă la ieşirea generatoarelor de câmp electromagnetic a crescut de câteva sute de ori în cursul ultimilor patru ani. Este de aşteptat că, în acest ritm de creştere, în următorii cinci sau şase ani să fie disponibile mijloace tehnice ca¬pabile să producă o iradiere direcţională cu unde electromagnetice care să depăşească nivelele admise de standardele de protecţie (10 mW/cm2) pe arii de câteva zeci de kilometri pătraţi.
In acest context trebuie să subliniem faptul că nici acum România nu are un standard de protecţie a persoanelor faţă de expunerea la radiaţiile electro¬magnetice.
Folosind mijloacele tehnice ale vremii, cercetătorii au constatat că efectele biologice cu o oarecare semnificaţie încep să apară de la densităţi de putere de microunde de 100 mW/cm2. Ca urmare, în anul 1953, la recomandarea oamenilor de ştiinţă, cu un factor de siguranţă de zece, a fost accep¬tată şi standardizată ca limită maximă a densităţii de putere la care poate fi expus un om la valoarea de 10 mW/cm2.
Deşi majoritatea efectelor raportate în literatura de specialitate până la acea dată a fost de natură termică, se contura din ce în ce mai puternic acceptarea posibilităţii ca iradierea cu câmp electromagnetic de înaltă frecvenţă să inducă şi efecte atermice. Ca urmare au continuat cercetările la nivele de densităţi de putere atermice, urmărindu-se obţinerea unor interacţiuni ale substraturilor biologice cu microundele fără producere de căldură. Rezultatele nu s-au dovedit concludente aşa că a fost menţinută valoarea maximă de densi¬tate de putere de 10 m W/cm2 ca limită în standardele de siguranţă a persona¬lului operant în medii cu risc de iradiere cu câmp electromagnetic. Această li¬mită de densitate de putere a fost acceptată, în cele din urmă, în toate ţările din vestul Europei şi din America.
În ţările din est a fost impusă în anul 1958 o altă limită de densitate de putere în cazul expunerii ocupaţionale, de 10 uW/cm2, derivată din rezultatele cercetătorilor din fosta Uniune Sovietică. Această valoare, de 1000 de ori mai redusă decât cea acceptată în standardele occidentale, rezultă din aserţiunea cercetătorilor sovietici că efecte ale microundelor asupra sistemului nervos uman au loc şi la nivele atermice de densităţi de putere. Deoarece rezultatele cercetătorilor sovietici şi est-europeni au fost obţinute prin studii asupra răspun¬surilor condiţionate, ele au fost contestate pe motiv de „pavlovism" de către cercetătorii din emisfera occidentală. Aceste experimente au mai fost, de aseme¬nea, criticate pentru analiza statistică limitată a rezultatelor, pentru controlul neadecvat al acestora şi pentru dificultăţile în interpretarea obiectivă a datelor.
Reiterând toate datele experimentale disponibile la acel moment, privitoare la rezultatele expunerii animalelor la iradiere cu câmpuri electromagnetice, cercetătorii americani au reconfirmat că sunt necesare nivele de densitate de putere mai mari de 100 mW/cm2 pentru a produce un efect biologic sesizabil. Ca urmare, admiţând un coeficient de siguranţă de 10, Institutul de Standar¬dizare al S.U.A. - USASI - devenit ulterior Institutul Naţional American de Standardizare - ANSI, a recomandat, în anul 1966, menţinerea limitei de sigu¬ranţă a densităţilor de putere la nivelul de 10 mW/cm2, în domeniul de frec¬venţă 10 MHz-100 GHz.
Reprezentanţii industriei producătoare de cuptoare de microunde, conside¬rau că aparatele produse sunt perfect sigure în exploatare şi deci pot fi comer¬cializate fără nici o grijă către publicul larg. Uşile acestor aparate, părţile cele mai sensibile şi mai susceptibile de a permite scăpări de radiaţii de microunde, au fost proiectate şi executate cu o grijă deosebită pentru a nu permite scurgeri de câmp electromagnetic cu densităţi de putere mai mari de 10 mW/cm2 în afara cuptorului, cu toate că în interior puterile debitate de magnetroanele uti¬lizate puteau atinge valori de 600 W-1000 W. Au fost luate măsuri şi pentru cazul deschiderii neautorizate a uşii în timpul funcţionării cuptorului: un sis¬tem de blocaj nu permite deschiderea uşii dacă magnetronul se afla în emisie, iar dacă, totuşi, uşa se deschide, un sistem de întrerupătoare scoate din funcţi¬une aparatul.
Biroul de Sănătate Radiologică al S.U.A. a în¬cercat să impună limita de l mW/cm2 ca valoare pentru densitatea de putere de câmp electromagnetic scăpat din cuptoarele de microunde (în cazul aparatu¬lui nou). Acest nivel urma să fie măsurat pe oricare direcţie la distanţa de 5 cm de la cuptor. La sfârşitul duratei normale de exploatare a cuptorului valorile admisibile pentru scăpările de câmp electromagnetic nu puteau depăşi densită¬ţile de 5 mW/cm2. De remarcat că aceste prevederi constituiau un standard de performanţă pentru cuptor şi nu se refereau la nivelul maxim acceptabil pen¬tru expunerea unei fiinţe umane la iradierea cu microunde. Specialiştii Biroului considerau că dacă se are în vedere dependenţa pătratică inversă cu distanţa a intensităţii câmpurilor electromagnetice, un nivel de densitate de putere de l mW/ cm2 la distanţa de 5 cm de cuptor echivalează cu un nivel de expunere de 10 uW/ cm2 la distanţa de 50 cm. Deoarece expunerea întregului corp ome¬nesc la influenţa acestui câmp de scăpări necesită o distanţă de cel puţin 50 cm de la cuptor, prevederile noului standard american ofereau acelaşi grad de protecţie cu cel al standardului sovietic.
În anul 1974 s-a revenit la limita de densitate de putere de 10 mW/cm2, cu motivaţia că nu există suficientă informaţie în baza de date disponibilă pen¬tru a se justifica modificarea acestei valori. Totuşi, a fost operată o mică modi¬ficare constând în impunerea unor valori limită pentru valorile medii pătratice, separat pentru componentele electrică şi magnetică ale câmpului electromag¬netic.
Dezvoltarea cercetărilor în domeniul efectelor biologice ale câmpurilor electromagnetice în ultimii ani ai deceniului 8 a furnizat o mare cantitate de date care au permis ca în anul 1982 ANSI să elaboreze noi prevederi ca răspuns la criticile la adresa vechilor standarde. Noile prevederi, referindu-se la domeniul de frecvenţă cuprins între 300 kHz-100 G Hz, limitează nivelul mediu al energiei absorbite la 0,4 W/kg. Acest nivel este corelat printr-un fac¬tor 10 de nivelul de 4 W/kg care, s-a constatat experimental, induce efecte ne¬gative în cazul animalelor de laborator. Aceste noi prevederi necesită reconsi¬derarea în funcţie de frecvenţă a caracteristicilor de absorbţie ale corpului ome¬nesc. Recomandările sunt valabile pentru toate categoriile de populaţie (atât ocupaţional cât şi general).
In anii '70 asistăm la o dezvoltare puternică pe trei direcţii, care vor re¬voluţiona domeniul: tehnicile de calcul, algoritmi matematici complecşi (permişi de noile generaţii de calculatoare) şi instrumente de măsură performante, lu¬crând în combinaţie cu calculatoarele. Aceste noi facilităţi de cercetare au per¬mis obţinerea de rezultate teoretice şi experimentale inabordabile până atunci. De exemplu, noile metode matematice au permis modelarea unui creier uman în cutia craniană prin două sfere concentrice, cu dimensiuni şi parametri dielectrici corespunzători. Aşa s-a putut remarca faptul că, la anumite frecvenţe, datorită reflexiilor de pereţii craniului, a focalizării datorită formei sferice şi a formării undelor staţionare, în anumite zone din interiorul creierului există câm¬puri cu amplitudini mult mai mari decât cele incidente din exterior la suprafaţa capului. Datorită acestor câmpuri iau naştere domenii de maximă absorbţie de putere de microunde sau chiar puncte fierbinţi.
Până la începuturile anilor '80 cercetările privind efectele biologice ale câmpurilor electromagnetice ţin, într-un anume fel, de perioada „romantică" a dezvoltării domeniului. După această perioadă cercetarea ştiinţifică a condus la realizarea unor materiale, tehnologii şi aparate inexistente în perioada prece¬dentă, fapt ce a permis achiziţionarea de noi date de la nivelele microscopice şi chiar submicroscopice. Ca urmare a crescut cantitatea de informaţie aflată la îndemâna specialiştilor şi, concomitent cu dezvoltarea explozivă a sistemelor de telefonie celulară, problema posibilelor efecte patogene ale expunerii la ra¬diaţii de microunde a revenit în atenţia publicului. Răspunzând noului val de îngrijorare a opiniei publice din aproape toate ţările, Organizaţia Mondială a Sănătăţii - OMS - a lansat un program internaţional cu scopul de a evalua în lumina celor mai noi date ştiinţifice, efectele câmpurilor electromagnetice asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului înconjurător. Scopul planului este de a se ajunge la un sistem valabil de apreciere a gradului de risc la expunerea la câmpuri electromagnetice, fie ele statice sau variabile în timp. Ca urmare directă vor fi reactualizate normele de siguranţă la aceste expuneri, fie ele la nivel populaţional sau profesional, în activităţile acestui proiect sunt implicate guvernele a mai mult de 40 de ţări.
Ca urmare a cercetărilor întreprinse în cadrul acestui proiect se estimeaza o mai exactă cunoaştere a efectelor biologice ale undelor electromagnetice şi a riscurilor pentru sănătate ce decurg de aici şi, consecutiv, o mai adecvată limitare atât populaţională cât şi profesională a expuneri la radiaţii neionizante.
Datele acumulate până în momentul de faţă demonstrează că subiectul efectelor biologice ale radiaţiilor electromagnetice este departe de a fi epuizat. Este indubitabil că menţinerea unei entităţi biologice în câmp de radiaţii neionizante are anumite efecte asupra ei. Pot fi efecte termice, rapide şi brutale, daci nivelul de densitate de putere este mare sau pot fi efecte lente şi insidioase dacă densităţile de putere sunt reduse.